Deseori, se întâmplă să ne găsim în situații în care cuvintele par să nu cuprindă ceea ce am vrea să exprimăm, să scoatem din noi, să le comunicăm celor din jurul nostru.
Fie că simțim prea mult și ajungem în postura de a fi copleșiți, fie că ne simțim intimidați și nu știm cum să ne alegem cuvintele, fie că ne considerăm partenerul de conversație incapabil să ne înțeleagă, comunicarea defectuoasă este o problemă pe care o rezolvăm întotdeauna numai provizoriu, punctual, în funcție de situația în care ne aflăm. De cele mai multe ori, acesta este un scenariu fericit, dat fiind faptul că mulți dintre noi alegem să ne retragem în noi, să lăsăm situația sub un semn de întrebare, să ne refugiem frustrați în confuziile aferente dialogului care pare că nu duce nicăieri. Aceste dinamici au un impact major asupra vieților noastre, indiferent dacă suntem sau nu conștienți de acest lucru. Modul în care comunicăm ne afectează relațiile pe care ajungem să le stabilim atât cu cei din jurul nostru, cât și cu propria persoană. Atunci când nu dispunem de strategii conversaționale, viața alături de familie, prieteni, cunoștințe, colegi sau angajatori devine din ce în ce mai presantă.
Când vorbim despre importanța comunicării și a strategiilor dialogale, unul dintre sectoarele cele mai provocatoare pentru susținerea unui tip de dialog sănătos este locul de muncă. Printre motivele principale pentru care ne este dificil să exprimăm într-un mod productiv, sănătos și onest provocările pe care le întâmpinăm, dezamăgirile pe care le resimțim sau bucuriile pe care ni le aduce o muncă satisfăcătoare se numără neîncrederea în mediul în care activăm. Simțim că trebuie constant să ne separăm viața personală de cea profesională, că exprimarea emoțiilor ne va vulnerabiliza în fața celorlalți, că trasarea unor limite clare în vederea work-life balance va avea consecințe negative. Piața muncii în forma ei actuală încurajează astfel de temeri, fiind axată exclusiv pe productivitate în detrimentul sănătății mintale, a relațiilor sănătoase de colegialitate, susținere și încredere între angajați sau între angajator și angajați. Reducem interacțiunile de la locul de muncă la relații organizaționale bazate pe roluri care implică comunicare formală și contact minimal în timpul îndeplinirii activităților de serviciu sau a rolurilor atribuite în organizație.[1] Pentru cei mai mulți dintre noi, comunicarea formală este un tip de comunicare golit de individualitatea noastră, de dimensiunea noastră emoțională și de nevoile personale.
Încă din anii `70, James Granger a identificat cinci motive principale pentru care comunicarea în plan profesional este adeseori problematică, anume: lipsa de încredere între angajați, lipsa unui sistem de recompense satisfăcător, sentimentul că superiorii nu își arată interesul pentru problemele angajaților, teama că exprimarea dezacordului ar putea slăbi șansele de promovare și lipsa accesibilității și a receptivității supervizorilor.[2]
De fiecare dată când renunțăm la a exprima o dezamăgire, la a fi onești cu privire la câtă responsabilitate ne putem asuma sau la a discuta deschis despre cum ne simțim într-o anumită situație, renunțăm, de fapt, la noi înșine. Dialogul pe care îl purtăm cu cei din jurul nostru devine parte a monologului nostru interior. Le spunem colegilor noștri că este în regulă să preluăm task-urile lor, le spunem șefilor noștri că suntem entuziasmați să muncim peste program, le spunem managerilor de proiecte că nu este nicio problemă să refacem un proiect la care muncim de luni de zile. Ne spunem și nouă aceleași lucruri din dorința de a nu dezamăgi, de a ne simți valoroși în ochii celorlalți, de a atinge „potențialul nostru maxim”, ajungând să ne neglijăm în plan personal și sfârșind prin a resimți burnout și toate simptomele care vin la pachet cu epuizarea profesională. Suntem trași fără voia noastră într-un tumult profesional al cărui ritm ne copleșește, însă pe care nu ne luăm timpul necesar să îl chestionăm, să facem un pas în spate ca să ne analizăm sentimentele și starea noastră psihică actuală. Nu înțelegem de ce ne simțim depersonalizați, pierduți în muncă, adânciți într-o viață care pare că nu ne aduce satisfacția la care speram.
În alte cazuri, poate știm precis cum ne simțim, ne este clar că suntem depășiți, că frustrarea a devenit sentimentul principal care ne încearcă de câte ori ne pregătim de o nouă zi de muncă. Totuși, nu reușim să găsim momentul oportun în care să spunem lucrurilor pe nume, nu găsim un „nume” adecvat profesional pentru cum ne simțim, nu reușim să deschidem și să susținem un dialog eficient, sincer și adecvat cu cei din jurul nostru. Poate vrem să îi spunem managerului nostru că o anumită intervenție ne-a deranjat, poate am vrea să le atragem atenția colegilor asupra unor glume care ne rănesc, poate am vrea să îi spunem angajatorului nostru că există o discrepanță între cât muncim și cât suntem plătiți, dar nu știm cum să facem asta astfel încât să nu lezăm raporturile pe care le avem la job. Preferăm, în mod inconștient, să ne lezăm de fiecare dată pe noi înșine, strângând în neștire emoții negative pe care le refulăm în dinamicile din viața personală sau asupra propriei persoane prin fel de fel de comportamente toxice.
Un studiu din 2013 a depistat în urma unei analize factoriale 36 de comportamente verbale la locul de muncă care pot fi grupate în patru categorii: schimbul de informații, menținerea relațiilor, exprimarea emoțiilor negative și organizarea comportamentelor de comunicare.[3] Observăm, așadar, accentul pus pe deschiderea către un dialog sănătos și deschis în mediul profesional, însă modelele de comunicare sunt întotdeauna multidimensionale: ele implică nu doar o strategie formală de implementare, ci și persoane considerate în individualitatea lor. Există un consens al idealului de comunicare la locul de muncă, atât din partea angajaților, cât și din partea angajatorilor.[4] Presupunând un mediu de muncă care ar încuraja comunicarea deschisă, fiecare dintre noi devine responsabil pentru modul în care își stabilește relațiile de comunicare cu cei din jur. În cele mai multe cazuri, însă, grijile oficiale privitoare la dinamicile dialogale sunt superficiale, formale, lipsite de dimensiune practică.
Drumul către dezvoltarea unor strategii de comunicare profesionale și care să prioritizeze sănătatea mintală revine în momentul de față fiecărei persoane aflate în postura de angajat sau angajator. Acest drum, însă, nu trebuie să fie unul pe care să pășim singuri. Modul în care ne recunoaștem, acceptăm și gestionăm emoțiile pentru a le putea exprima într-o manieră cât mai profitabilă în toate planurile vieții noastre poate fi cultivat și exersat prin terapie. Cu ajutorul unui specialist care să ne ghideze să privim către propria persoană, către nevoile noastre și către dimensiunea noastră emoțională, putem ajunge la cea mai bună versiune de comunicare în mediul profesional. Învățând să ne acceptăm limitele, sentimentele și poziția în care ne aflăm, putem ajunge să comunicăm deschis, responsabil și productiv ceea ce am ajuns să reprimăm într-o cultură a muncii care nu se axează încă pe bunăstarea individuală.
Prin intermediul ajutorului specializat, putem privi către rolurile multiple în care suntem angajați în viețile noastre, evluându-le și evaluându-ne și pe noi totodată în aceste poziții. Poate că vina pe care o simțim că nu muncim destul se datorează unor așteptări nerealiste pe care le avem față de propria persoană. Poate că frustrarea survenită în urma unui dialog defectuos cu superiorul nostru are la bază lipsa unei onestități exersate în mediul profesional sau teama de eșec. Poate că nu am reușit să exprimăm ceea ce ne doream pentru că nu am știut cum să ne gestionăm în primă instanță emoțiile, cum să le acceptăm și să le integrăm în viețile noastre. Există tot atâtea scenarii posibile, câte personalități și particularități situaționale. Terapeutul nu are rolul de a oferi o rețetă standard pentru comunicarea „cea mai bună” în aceste situații, ci are rolul de ghid, de sprijin, de consilier în parcursul nostru personal de stabilire a unor strategii adaptate propriilor dorințe și nevoi. Înaintând, astfel, alături de un ajutor în această călătorie complexă pe care o reprezintă viața noastră profesională, vom ajunge să dezvoltăm instrumentele necesare unui dialog sănătos și echilibrat. Și nu doar pentru acum, și nu doar pentru situația curentă, și nu doar pentru mediul profesional în care ne găsim în prezent, ci pentru toate circumstanțele de natură interpersonală în care ne vom afla de-a lungul vieții.
[1] Horan, Sean & Chory, Rebecca & Craw, Erin & Jones, Hannah. (2021). Blended Work/Life Relationships: Organizational Communication Involving Workplace Peers, Friends, and Lovers.
[2] Gragner, J. J. (1970). Internal Communication: Worse than the Generation Gap? Journal of Industrial Management.
[3] Keyton, J., Caputo, J. M., Ford, E. A., Fu, R., Leibowitz, S. A., Liu, T., Polasik, S. S., Ghosh, P., & Wu, C. (2013). Investigating Verbal Workplace Communication Behaviors. The Journal of Business Communication (1973), 50(2), 152-169. https://doi.org/10.1177/0021943612474990
[4] Gardner, M.J. and Jones, E. (1999), Problematic communication in the workplace: beliefs of superiors and subordinates. International Journal of Applied Linguistics, 9: 185-203. https://doi.org/10.1111/j.1473-4192.1999.tb00172.xă asupra vieții și a propriului sine. Prin înlocuirea judecăților dure cu înțelegere și compasiune, putem cultiva un mediu intern mai blând și mai încurajator, care să sprijine creșterea personală și să ne ducă către o viață mai fericită și mai împlinită.
BIBLIOGRAFIE
